1996, Editura Vinea

Lansarea volumului "Irina".  Muzeul Literaturii Române a organizat, joi, lansarea volumului "Irina", semnat Magdalena Crişan Pereverza. Romanul, apărut sub egida editurii "Vinea" a beneficiat de o prezentare de marcă făcută de Nicolae Ţone, directorul editurii, Ioana Postelnicu, Gheorghe Bulgăr şi poetul Ioan Lazu. Prezentă la eveniment a fost şi actriţa Doina Ghiţescu care a citit din filele romanului. Festivitatea lansării a fost umbrită de trecerea în nefiinţă a criticului Constantin Crişan, fratele autoarei. Despre carte, Ioana Postelnicu a spus, privitor la construcția sa, că nu curge ca un fluviu, sunt mici paragrafe, momente ce surprind succesiuni de stări trăite cu o inocenţă debordantă. Cartea este o saga, o povestire a unei epoci prin care am trecut noi toţi. Prefaţa volumului aparţine lui Nicolae Ţone, care a afirmat în cadrul festivităţii că - fie că o considerăm personaj de roman, fie că o privim ca alter-ego al autoarei - Irina trăieşte, este vie în pagina de carte şi acesta este un merit evident al Magdalenei Crişan Pereverza. Romanul descrie o biografie a unei absolvente a Institutului Agronomic, într-un sat din Lunca Argeşului, precum şi viaţa la ţară în timpul comunismului. (Cronică în ziarul "Azi", 5 noiembrie 1996)

2001, Petru Maior

Poveşti de viaţă.  Sunt cărţi pe care nu le poate înţelege decât generaţia autorului, tinerii, de altfel, nici nu mai citesc literatură-roman şi literatură în general. O asemenea literatură scrie Magdalena Crişan Pereverza, ale cărei istorii de dragoste şi deziluzie, cu aşteptări şi nostalgii, evocă o lume aproape uitată. Sunt proze scrise de o femeie pentru şi despre femei, cu nedisimulată tentă autobiografică şi care restituie nu doar situaţii mai puţin obişnuite din viaţa cotidiană a anilor 60-70, ci şi atmosfera acelor ani. Să fii sărac, dar să fii tânăr înseamnă foarte mult din perspectiva anilor târzii. Studenţia, vremea dragostei, disponibilitatea pentru reverie şi căutare sunt surse de nostalgie, ferită totuşi de sentimentalism lăcrimos. Prietenii, confesiuni, tăceri ascunzând intimităţi dureroase fac substanţa acestor nuvele sau micro-romane uşor feministe, atât cât să nu deranjeze. Magdalena Crişan Pereverza cultivă o literatură cu recurs la repere culturale explicite şi implicite, nu abuziv şi mai mult aluziv distribuite în naraţiune, pentru că autoarea nu este pedantă atâta vreme cât autoironia şi umorul de calitate contracarează tentaţia, frecventă în literatura feminină, de a idealiza şi a cădea în melodramă. Bine construite, şi în niciun caz liniare, cu flash back, inserturi onirice, sugestii de enigmă, dialog sprinten, cu personaje clar conturate chiar dacă lăsate să-şi păstreze cu discreţie secretele, cele două proze se citesc uşor şi cu plăcere, trezind în memoria contemporanilor de atunci sentimente nuanţate, de care unii se dezic acum. Autoarea are şi meritul de a nu idealiza epoca, dar şi pe acela de a nu exagera, ca mulţi oportunişti ai anilor 1990-2000, răul anilor tinereţii lor. Nici o epocă istorică nu a fost cu desăvârşire neagră sau cu totul roz şi este o chestiune de bun-simţ să nu-ţi mistifici trecutul şi nici cititorii. Ceea ce sporeşte şi în acest caz interesul cărţii. (Cronică de Sultana Craia în ziarul "Universul cărţii", Nr.4/5 2001)

2006, Floare Albastă

Penumbre. Magdalena Crişan Pereverza a publicat, zilele acestea, la editura Floare Albastră, romanul Penumbre. Ea trăieşte în Bucovina, iar romanul publicat acum este scris într-o manieră clasică. Nicolae Georgescu o prezintă pe autoare astfel:"D-na Magdalena Crişan Pereverza se regăseşte în această lume pe care am numit-o a bucovinenilor, dar care este lumea normei, a încrederii în destin, a supunerii la întâmplarea necesară, a supuşilor, dar nu a învinşilor, pentru că niciodată nu este învins, nu este în lanţuri cel care ştie să se pună <dedesubt>, adică sub vremi, sub oameni şi chiar sub istorie. Instinctul vital câştigă întotdeauna". O carte scrisă cu sensibilitate şi cu multă înţelegere a psihologiei feminine. (Cronică de Mariana Criş în ziarul "Azi", 13 octombrie 2006)

2011, Bucureşti

Argument.  Volumul de faţă cuprinde două cărţi. Prima carte reprezintă un mănunchi de versuri şi povestiri, acestea din urmă alcătuite din întâmplări cât se poate de reale, la unele dintre acestea martor fiind însuşi autorul lor, Aurel Crişan, care s-a născut şi a trăit pe acele meleaguri legate de tema povestirilor. Este vorba despre Ardeal, mai exact Bicazul Ardelean, supranumit şi Valea Jidanului. Povestirile poartă amprenta epocii Imperiului austro-ungar, unde oamenii, timp de cincizeci şi unu de ani, au fost nevoiţi să îndure acea stăpânire duală, venetică, rezistând cu stoicism, datorită credinţei lor în Dumnezeu şi cu speranţa în zile mai faste.

*

A doua carte din volum, intitulată Destine, destine... este tot o poveste adevărată ca şi cele petrecute în Ardeal, trăită - de această dată, de un român din Basarabia, după cel de al doilea război mondial. Eroul povestirii, Trofim, este exponentul a sute de mii de români din Basarabia care au avut ca soartă comună: Siberia! Iată de ce am crezut de cuviinţă că cele două cărţi îşi pot afla locul în acelaşi volum. Ardealul şi Basarabia, două pământuri româneşti, mult râvnite, mult vitregite de către o istorie scrisă oblu şi nefast de către cei care s-au crezut îndreptăţiţi că pot dispune de ele după bunul lor plac.

2007, Univers Ştiinţific

Două cuvinte despre un autor necunoscut.

Aurel Crişan, născut în anul 1889 în Bicazul Ardelean, într-o familie ţărănească, a fost singurul dintre cei şapte copii pe care - spre bucuria beniaminului - părinţii au hotărât să-l dea la şcoli înalte... După ce a făcut liceul la Blaj, a urmat studii politehnice la Viena în perioada 1909-1914, devenind inginer geometru (hotarnic). La Viena, tânărul Crişan urma simultan cursuri de filosofie şi estetică, de istorie şi muzică, de limbi străine, încercând să imite în felul lui pe "Inegalabilul Românilor" (în adevăr, îl diviniza pe Eminescu şi a murit recitând Glossa şi mândrindu-se cu faptul că: "A fost contemporan vreme de... şase luni cu cel mai mare român"). Pasiunea pentru limbile străine nu l-a părăsit toată viaţa, încât spre sfârşitul acesteia vorbea şi scria curent în germană, maghiară, rusă, franceză, lituaniană, spaniolă, portugheză, engleză, italiană. Ştia, de asemenea, sârba, ceha, slovaca, poloneza şi se descurca binişor în arabă. După studiile vieneze, făcându-şi armata "la imperiali", dezertează, trece graniţa şi ajunge în Moldova. Graţie acestei evadări şi căsătoriei imediate cu o "bălăioară" moldoveancă, războiul prim mondial îl face în... România, ca ofiţer translator (căpitan) şi curier de documente secrete la dispoziţia Marelui Stat Major. Îndată după unirea Transilvaniei cu ţara - eveniment pe care îl aştepta cu înfrigurare şi pentru care (s-)a luptat pe toate căile - îşi mută casa şi slujba din nou în Transilvania. În timpul războiului, în cursul unei misiuni ultrasecrete, primeşte două gloanţe nemţeşti în plămâni. Cu toate acestea îşi duce misiunea până la capăt (fiind citat pe ordinul de zi al Armatei Române şi al corpului 36 de Armată Rus, şi înaintat la gradul de maior - cf. "Pentru Patrie" nr.2, febr. 1986 şi "România Liberă", 6 oct. 1986, p.2; documentele sunt expuse la Muzeul de Istorie a României ). Destul de gravă, rana s-a ameliorat mai târziu,dar, după un sfert de veac, s-ar fi impus extragerea celor două gloanţe (operaţie imposibilă pe acea vreme). Moare - amară ironie - în plin al doilea război mondial, în anul 1942, după numeroase spitalizări inutile şi după o nedreaptă detenţie pentru că a afirmat ca "tehnician" al războiului: "Dacă Hitler nu a pierdut războiul, în orice caz îl va pierde şi e păcat de mareşal că se încrede într-un zugrav nebun". Meseria de inginer hotarnic l-a "obligat" să umble prin toată ţara: strângea documente istorice prin fiece sat pe unde trecea, întocmind lucrări de sute de pagini, din nefericire nefinisate (în viaţă fiind, a publicat doar câteva poeme). A lăsat în manuscris câteva povestiri "veriste" cu iz de legendă. Una dintre acestea, cu tonalităţi arhaice, sentimentale, dar nu mai puţin omeneşti, în care fiul său a operat tacit doar o serie de actualizări ortografice, este "La crucea mocanului". (Constantin Crişan [1939-1996])

2018, WWW.CORESI.NET

O carte care îşi pierde savoarea odată ce o cântăreşti.  

Ultima carte a Magdalenei Crişan-Pereverza "Careu de dame sau viaţa ca o varză" încheie o cronică de familie romanţată, subiectivă şi nostalgică începută acum un sfert de veac, care a înrămat sentimente inefabile, evenimente şi portrete marcante împreună cu înregistrări banale ale cotidianului, pentru a lăsa o mărturie responsabilă şi totodată senină despre perceperea modului în care dragostea – sub toate formele ei benigne – ajunge în cele din urmă să ne marcheze destinul.

Legătura dintre acest credo neclintit şi titlul cărţii este tot atât de paradoxală ca şi titlul cărţii însuşi, căci cum altfel am putea defini relaţia dintre încrederea în câştig dată de o carte bună (careul de dame) şi deziluzia venită în urma unei constatări dezarmante (viaţa ca o varză).

Însă, pista paradoxului este una falsă, pentru că metafora verzei este una holistică, permiţând autoarei să se joace cu personajele şi cu povestirile lor după propria dispoziţie, fără a simţi nicio constrângere din partea urmăririi unui fir narativ, a constrângerilor stilistice sau fixare a imaginii personajului. Mai mult, spre deosebire de "O mie şi una de nopţi", "Decameronul" lui Boccaccio, sau "Hanul Ancuţei", personajele pot fi interschimbabile şi au mai curând aura unor alter egou-uri ale M C-P.

Existenţa unui personaj cheie, locul precum şi pretextul declanşator al acţiunii sunt şi ele prezente doar pentru a da impresia că relatările urmează tehnica poveştii în poveste, întreţesută cu inserarea participantelor şi a relaţiilor dintre ele direct în amintirea evenimentelor. De asemenea, recurgerea la maieutica socratică şi mnemotehnica unor racursiuri culturale de genul Wikipedia au şi ele darul de a ne face să credem că nu îţi este permisă chiar orice libertate atunci când îţi "găteşti" propria reţetă de varză/viaţă, ceea ce nu este deloc adevărat.

Chiar şi mâna de ajutor primită de cititor din partea precizării de pe copertă este una aparentă. Încadrarea cărţii în genul "roman" nu are legătură cu nimic altceva decât cu delimitarea (inutilă, de altfel) de alte genuri de abordare a verzei, de exemplu: tratate, ca cel din 1969 a presbiterianului radical Henry Strong Huntington Jr. "Cabbage Philosophy" şi de alte teorii ale verzei, precum cea făcut de Nae Ionescu chibritului; povestiri, ca cele ale punkistului irlandez Irvin Welsh "O varză reîncălzită", Polirom, 2010; sfaturi practice, ca cele ale nutriţioniştilor care ne avertizează că varza reîncălzită (chou réchauffé) se află printre alimentele care nu doar îşi pierd savoarea atunci când le reîncălzeşti dar devin chiar toxice, alături de spanac, sfeclă, cartofi, orez etc.; dispute intelectuale, asemenea celei dintre Descartes şi Hobbes cu privire la stoicism, în care ambii filosofi au făcut celebră formula "serve this stale cabbage"; istorioara populară medievală franceză pentru copii, preluată în versuri şi de Anton Pann "Lupul, ţapul şi varza" sau chiar de împăcarea pe baze ştiinţifice, prin metoda reprezentării grafurilor, a caprei şi a verzei…

Miezul verzei şi al vieţii, desigur, este indubitabil dragostea.

Pornind de la această axiomă, toate flash-urile confesionale capătă tonul frust al renunţării la orice fel de retorică, nuanţat uneori de ironie sau chiar de autoironie. Acest ritm dinamic al povestirii face ca metafora verzei să transforme o simplă legumă (e adevărat, cu proprietăţi terapeutice excelente, însă numai pentru cunoscători) într-un argument valid de intrare în orice spaţiu existenţial (inclusiv, în cel de budoar) cu suficientă decenţă şi tandreţe pentru a renunţa la formule moralizatoare în favoarea prezentării informaţiei brute.

Acesta este meritul personal al M C-P, care îşi asumă riscul de a fi bănuită de fuşăreală sau amatorism în scrierea acestei cărţi, evident, de către cititorii grăbiţi. Însă, dumneaei ştie perfect cum să ne ademenească pentru a face efortul de a da la o parte artificialul unor "dezvăluiri" ca să ajungem (din nou) la miezul trăirilor sale, fără a ne lăsa furaţi de tentaţia analogiilor propuse, ca o încercare de blocare în orizontul sufletesc al autoarei.

Pe cât de adevărată este butada conform căreia "filosofia nu te învaţă să fierbi nici măcar o varză", tot atât de adevărat că nimic nu e mai trist decât o carte deosebită (aparent) nebăgată în seamă. Nu ne rămâne decât să-i mulţumim d-nei Magdalena Crişan-Pereverza pentru lecţia de viaţă conţinută în adevărurile pe care ni le-a spus – atât de personal şi de autentic –, încât orice încercare de desfacere a acestora în mai multe "foi" narative nu ar avea alt rezultat decât… o varză!

Sorin-Mihai Constantinescu, Bucureşti, martie 2021