Eu şi George, împreună cu copiii noştri mici, Hotarele -
1969.
Hotarele 1969. Eu
cu cele două odrasle: Doru şi Diana (Bebe)
Aceste poze au o istorie comică: ele sunt făcute de un
fotograf care nu era treaz niciodată! Sau, dacă vreţi, cu cât era mai beat, cu
atât poza ieşea mai… brava. Baiul era altul: venea totdeauna pe negândite.
Adică noi eram luaţi prin surprindere şi, atunci, trebuia să punem repede ceva
pe noi, ca să apărem cât de cât acceptabil în poză - şi, iată, astfel avem
nişte amintiri.
O întâmplare strict autentică cu Miky - aşa se numea
fotograful. Fiind mereu beat, avea tot felul de altercaţii cu diverşi, aflaţi
în aceeaşi situaţie cu el. Dar soţia lui era întotdeauna pregătită să-l apere. Odată, avea să-i zică: „Miky, ai promis că nici măcar o dată, o singură dată, n-o să te mai găsesc în faţa bodegii. Aşa ai promis!” El i-a răspuns prompt, cu umorul care-l caracteriza: „Uite ce, nevastă, de astăzi înainte n-o să mă mai vezi
în faţa bodegii, ci înăuntru, aşa să ştii!”
Doru la grădiniţa din Hotarele, recitând prima sa poezie.
Copiii mei frumoşi şi inteligenţi cât încape - Doru şi Diana (Bebe) în timpul liceului.
Diana la vârsta de aur a adolescenţei.
Revelion 79/80 - eu şi "prinţul consort" la restaurantul Berlin.
Eu cu nepotul Philip, în pridvorul uni biserici. Acolo am
rugat preotul să-i zică şi Nicolae, după cele două nume de la naşă:
Philip-Victor, acum: Philip-Victor-Nicolae. Prin urmare, va fi de două ori
învingător - prin Victor şi Nicolae (Nikolas însemnând cel care biruie). Aşa să
fie!
Philip, singurul şi unicul nostru nepot - suedez şi botezat de mine Philip cel Frumos. Sper să fie cel puţin de 1.000 de ori mai bun decât îl prezintă istoria pe acesta din urmă.
La poveşti cu nepotul Philip-Victor-Nicolae, poveşti ce
nu se termină prea uşor. El fiind un Săgetător (după zodie), este şi un mic
tiran, când vine vorba de povestit. Aşa că, tocmai când să zici: „Doamne,
ajută!”, el de-abia începe cu forţe noi să te descoase şi să te toace la bani
mărunţi şi pe tocător, că deh, un nepot am şi ăla… Săgetător! El câştigă totdeauna.
Eu cu fiica mea, Diana, în prima vizită în Suedia - 1994.
Ne-am pozat în faţa Bibliotecii Municipale din Malmö, cu cărţile împrumutate,
ca nişte adevărate… intelectuale. De ce nu? Tot căutând în acea bibliotecă, nu
mică mi-a fost surpriza şi plăcerea dând peste un volumaş de impresii de
călătorie scris de scumpul meu frate, Constantin Crişan: Memorial invers.
Diana, fiica mea, în Thailanda, iar eu vreau să aflu dacă
a mai văzut cineva o fată atât de frumoasă?! Despre ea avea să exclame Nichita
Stănescu, văzând-o: „Lăsaţi minunea asta cu ochi albaştri să-mi încânte
privirea şi sufletul”. Diana, pe atunci în vârstă 15 ani, participase, alături
de întreg familionul, dar şi de personalităţi culturale şi ştiinţifice, la o
conferinţă despre Marie Curie, susţinută de Felicia Marinca la Sala Dalles,
amfitrion de onoare fiind însuşi... Nichita. Avea să părăsească această lume în
decembrie acelaşi an (1983).
Biserica Sf. Laurenţiu din Lund. Eu, Diana şi George - gras, gras…
Diana, o fată super-uperbă.
La aeroport, cu pâine şi sare - aşa cum este obiceiul pământului. Primindu-i pe "suedezi" (nu mai ştiu unde era Laurenţiu) în prima lor vizită în România (1997) la şase ani de la plecarea în Suedia.
În Suedia, lângă nucul marelui botanist Carl von Linné.
Eu, George, Diana şi Philip, obosiţi de pe cele drumuri. Eu, somnoroasă,
mamă-mamă…
Diana şi Laurenţiu (1992). Despre Diana am mai scris. Acum vreau să scriu ceva şi despre Laurenţiu. Laurenţiu este un băiat formidabil, un împătimit al tehnicii celei mai avansate când vine vorba de aparatură de ultimă generaţie. Este pregătit să-ți dea o explicaţie, o lămurire, o adevărată dizertaţie, chiar cu riscul de a te plictisi. Toate pozele sunt făcute de el şi a reuşit să strângă mii de poze şi sute de cd-uri. Eu îl iubesc mult şi l-am plăcut de când l-am văzut prima oară. Între Laurenţiu şi copiii mei am pus de mult semnul egal.
Eu şi George în 1982. După 20 de ani, precum muschetarii lui Dumas - tatăl, de la absolvirea facultăţii. Veseli, nevoie mare.
Eu cu o carte, poate cu un gând şi cu mai multe idei…
1995. Idei care au tot venit şi pe care le-am tot aşternut pe hârtie...
Eu privind la o fotografie. Dilema este: Oare a cui este fotografia? Doesn't matter.
Eu la Malmö (1994), într-un scurt, dar dens moment de
meditaţie (sau de reculegere?). Nu are
importanţă. Important este că există această poză făcută de Laurenţiu, soţul
Dianei.
Cu o floare nu se face primăvară, dar, cu atâtea flori,
cine ştie... ?
