M-am născut în anul 1937, mai 7, în oraşul Târgu Neamţ, jud. Neamţ. Părinţii: tatăl, Aurel, inginer geometru cu studii făcute la Viena - Imperiul austro-ungar, un om cu multă aplecare spre cultură, poliglot şi scriitor. Tocmai am publicat un volum de poezie şi proză scrise de el - ce s-a mai putut salva, din multele peregrinări şi mutări silite, date fiind condiţiile vitrege de trai din Ardeal.
Mama, Ecaterina, casnică. Altfel nici nu se putea, având în vedere creşterea şi îngrijirea copiilor - a fraţilor mei - nu mai puţin de 11! O femeie destoinică, totuşi, dacă ţinem cont de certificatul ei de absolvire a cinci clase gimnaziale, care o arată ca pe o elevă silitoare, iar fotografia o prezintă cu două coroane, una pe cap şi una la gât, aşa cum era protocolul de atunci, pentru elevii mai mult decât merituoşi.
Fiind forţaţi de evenimentele istorice, în anul 1940, ne-am refugiat din Ardeal în Bucovina. În anul 1942, tata a decedat. Purta două gloanţe în plămân, din primul război mondial, fiind decorat cu "Crucea de fier" şi Ordinul "Bărbăţie şi Credinţă" pentru serviciile aduse ţării, documente ce se află la Muzeul de Istorie a României.
În anul 1943 am fost nevoiţi să ne refugiem din nou. De astă dată la Izvorul Alb, unde, în anul 1944, mi-am început clasele primare, absolvindu-le în anul 1948. Studiile gimnaziale (ciclul II) le-am absolvit în comuna Hangu, situată pe frumoasa Vale a Bistriţei, în anul 1953.
Între anii 1953-1955, am fost elevă la Liceul Teoretic de Fete din Piatra Neamţ. Am fost prima serie de absolvenţi cu zece clase, aşa cum prevedeau normele din învăţământul de atunci. De altfel, pot afirma că am prins toate transformările din învăţământ, mai mult sau mai puţin benefice pentru noi, ca elevi. Ceea ce vreau, totuşi, să scot în evidenţă, este faptul că se făcea carte serioasă iar profesorii pe care i-am avut - de mult trecuţi în lumea umbrelor - erau de toată isprava. Nu ştiu dacă este cazul aici, dar nu mă lasă inima să nu-i amintesc pe: Elena Niţu, profesoară de limba şi literatura română, Margareta Gorduz-Fabricantu, profesoară de istorie, cu care am purtat corespondenţă ulterior absolvirii mele, studentă fiind. De asemenea, profesoara de matematică, Manu, Elisabeta Ciocoiu de fizică, Eveline Ceauşu, profesoara de la chimie, profesori pe care îi port cu dragoste şi recunoştinţă în suflet, deşi a trecut de atunci... o veşnicie.
În anul 1955 m-am înscris la facultatea de Agricultură şi Zootehnie, din cadrul institutului Agronomic "N. Bălcescu" din Bucureşti, pe care am absolvit-o în anul 1961, fiind prima serie cu şase ani de studiu.
Din anii universitari de studiu, nu pot trece cu vederea unii profesori, adevărate somităţi, care mi-au marcat viaţa, în bine. De altfel, prima mea carte, Irina, are meritul de a nu-i fi uitat pe cei care mi-au dat primele lecţii de viaţă şi de demnitate. Cine nu a auzit măcar de Gheorghe Ionescu-Siseşti, academician, profesor de agrotehnică, materia de bază a unui agronom, Nicolae Săulescu, profesor de fitotehnie, al cărui fiu, tot Nicolae, este creator de soiuri de grâu şi care, de o viaţă, lucrează la Institutul de Cercetare şi Ameliorare a Plantelor de la Fundulea, astăzi membru plin al Academiei de Ştiinţe Agricole şi al Academiei Române, profesorul şi academicianul David Davidescu, de la disciplina agrochimie, profesorul de chimie Mircea Ionescu, profesorul-academician Nicolae Cernescu, cel care a descoperit teoria, originală, a "franjei capilare", profesorii Demianovschi şi Băicoianu de la zootehnie, Eugeniu Paştea, profesor de anatomie comparată - tot o somitate?...
După absolvire, în anul 1961, am fost repartizată în comuna Hotarele, astăzi judeţul Giurgiu, împreună cu soţul meu, Gheorghe Pereverza, cu care mă căsătorisem în anul 1960.
La Hotarele, am dat piept cu viaţa de agronom, lucrând unsprezece ani direct în meserie. Au fost cei mai frumoşi ani, cei mai... tineri, dar şi cei mai grei. Am trăit un noian de vise şi tot pe atâtea deziluzii. Am prins toate transformările, bune sau mai puţin bune, din domeniul agriculturii, căci aşa cum spune cronicarul "Nu sunt vremile sub cârma omului, ci bietul om sub vremi". Un lucru ştiu: am muncit pe rupte, cu rezultate bune, am fost şi premiaţi. Aşa cum a fost acel început, el mi-a marcat viaţa şi aşa o să-l descriu de fiecare dată, nemistificându-l. Cu bune, cu mai puţin bune, "bucuroşi" le-am dus pe toate...
De altfel, despre acei ani, ani de început în ale meseriei, cât şi despre multe alte evenimente trăite în acea perioadă, am scris în prima mea carte: Irina.
După unsprezece ani de muncă de teren m-am transferat la Institutul de legumicultură şi floricultură - Vidra, unde am lucrat trei ani (1971-1974). În anul 1973 am absolvit un curs post-universitar în domeniul legumiculturii, avândul îndrumător pe domnul profesor Bujor Mănescu.
Din cauza problemelor majore de sănătate ale soţului meu, cât şi pentru a-mi supraveghea mai bine copiii, am cerut transferul la un laborator de cercetare din cadrul Centralei viei şi vinului, unde am lucrat până în anul 1980.
Pot afirma că aceasta a fost cea mai fericită perioadă a vieţii mele, fiindcă am avut posibilitatea să lucrez în cercetare, lucru pe care îl doream demult.
Dar, cum o fericire se destramă atunci când ţi-e lumea mai dragă, laboratorul a fost desfiinţat din motive personale ale "cuiva". Atunci aşa era: cum ceva nu convenea cuiva, gata! În mod discreţionar şi abuziv, acel "cineva" dădea cu... barda, chiar şi în Dumnezeu! De ce nu?
Am fost transferată la întreprinderea "Zarea", unde am lucrat până în anul 1990, ca şefă de laborator într-o secţie. Am profitat de un decret care a funcţionat un timp scurt şi care îmi dădea dreptul la pensionare, înaintea împlinirii vârstei necesare pensionării. Îndeplineam condiţiile de vechime. Aveam 30 de ani de muncă, astfel că la 1 decembrie 1990 m-am pensionat, încheind astfel un capitol major al vieţii: cel al activităţii zilnice, cu condică de prezenţă şi cu... multe, multe "aventuri", inerente într-o perioadă de treizeci de ani!
Am început să scriu în anii de după pensionare, când anumite evenimente trăite din familie şi nu numai m-au făcut să înţeleg şi să simt cât de trecători suntem, iar urmele existenţei noastre pe pământ se şterg foarte repede.
Prima mea carte, intitulată Irina, avea să confirme cele spuse mai sus. Ziua lansării ei a coincis cu un eveniment nefericit. În urma unei intervenţii pe cord, în clinica de la Târgu Mureş, fratele meu, Constantin Crişan - el însuşi scriitor, critic literar şi eseist - a decedat! Aşa se face că în loc să mă bucur, am plâns de durere. Nu eram doar fraţi, ci şi prieteni, ne despărţeau doar doi ani, eu fiind mai mare. Sala era plină cu dragii mei colegi de facultate, pentru şi despre care am scris; era plină de flori, numai că...
Celelalte cărţi le-am scris mai apoi, căci ce fusese mai greu se comisese. Începutul e mai greu, restul vine de la sine, parcă aşa se spune.
La lansarea cărţii, în afara editorului Nicolae Ţone, erau invitaţi profesorii Gh. Bulgăr şi scriitoarea Ioana Postelnicu. Amândoi au trecut pragul... dincolo.
Profesorul Gh. Bulgăr avea să afirme atunci că limba cărţii este autentică, frumoasă şi cât se poate de... românească. Atât eram de marcaţi de moartea scumpului meu frate, încât nu am putut păstra mare lucru, decât câteva poze făcute de renumitul fotograf plin de umor şi distins om de cultură Vasile Blendea, trecut şi el... dincolo. Din memorie citez: "Dacă îmi permiteţi, ca în numele meu şi al dumneavoastră, cei prezenţi, să îi mulţumim autoarei pentru frumoasa limbă română" (Gh. Bulgăr). Ce putea fi mai măgulitor şi mai frumos pentru mine, ca autoare, decât această afirmaţie a unui mare cărturar?
Ioana Postelnicu, plină de vervă şi entuziasm, a spus aşa: "Această carte parcă aş fi scris-o eu. Irina, personajul principal al cărţii, seamănă destul de bine şi cu eroinele Cellei Serghi, Diana din Pânza de păianjen şi Mirona din Cartea Mironei".
Şi multe alte aprecieri elogioase, pe care poate nici nu le meritam într-o aşa măsură. Fac o paranteză ca să-mi susţin remarca. Taurului îi place în general munca şi mai puţin laudele. Există chiar o observaţie a zodiei Taurului care sună cam aşa: "Nu faceţi complimente Taurului. Nu este totdeauna dispus să le aprecieze sau să le bage în seamă". Cât despre "dispoziţia" de atunci, nu ar mai fi nimic de adăugat.
La lansarea volumului cuprinzând Rochia de mireasă şi Casa din vis, am avut de asemenea aprecieri favorabile, exprimate nu doar verbal, ci şi în cronicile tipărite.
Cea de a treia carte, intitulată Penumbre, este cartea cea mai dragă sufletului meu, fiindcă eroina principală, Tincuţa, a avut-o ca model pe propria mea mamă.
Cartea are o postfaţă scrisă de N. Georgescu, un distins cărturar.
Am trimis cartea în Germania şi, de acolo, o doamnă din diaspora, citind-o, mi-a scris o cronică ce mi-a mers direct la inimă. Redau doar un fragment: "O carte închinată unei mame-erou (...) care, asemenea lui Zalmoxe, a intrat în mitologie. Autoarea, MCP este un autor sensibil, de al cărui talent nu se mai poate îndoi nimeni".
Ultima mea carte, apărută în 2011, intitulată Destine, destine..., este alcătuită din două părţi. Prima parte cuprinde un mănunchi de versuri şi povestiri (realist-fantastice) aparţinând tatălui meu, Aurel Crişan, descoperite, ca prin miracol, în arhivele familiei. Aveam doar cinci ani la moartea lui, el însuşi având o viaţă scurtă, de 52 de ani. Locul acţiunii povestirilor este Ardealul drag al tatălui meu, de unde a fost nevoit de multe ori să fugă, din cauza urgiei vremurilor.
A doua parte din volum, intitulată chiar Destine, destine..., este tot o poveste adevărată, trăită de un român din Basarabia, după cel de al doilea război mondial, când a fost condamnat la zece ani de... Siberia! Eroul povestirii este exponentul sutelor de români care au avut aceeaşi soartă: Siberia!
Am considerat întotdeauna că o carte are mai multă căutare dacă se bazează pe fapte, întâmplări trăite, adică pe cele care dau substanţă vieţii.
Bucureşti, 17 martie 2011
