Ultimatumul sovietic din 1940 a luat total pe nepregătite autorităţile române, astfel încât ele nu au reuşit să organizeze o refugiere în ordine a celor doritori şi nici nu au putut fi retrase cadrele cele mai devotate ţării din Basarabia şi Bucovina. Din această cauză, exodul a îmbrăcat un caracter de totală dezordine, iar cei care n-au putut pleca la timp au suferit cumplit de pe urma represiunii sovietice.

Încheieri - in memoriam fratele Constantin

Constantin Crişan (21 noiembrie 1939 - 30 octombrie 1996)

Mă opresc doar la cele două cărţi ale sale apărute postum, ambele la Editura Vinea, sub îngrijirea lui Nicolae Ţone: Eseu despre moartea viguroasă. 13 epistole către Dumnezeu, respectiv, Eminescu versus Dumnezeu sau Blestemul în genunchi.
Câteva cuvinte legate de prima carte. Din cauza prea marii tristeţi pe care o cuprinde, deşi se vrea a fi optimistă, autorul numind-o "moartea viguroasă", singurul exemplar pe care îl aveam l-am trimis liceului "Petru Rareş" din Piatra Neamţ, unde autorul şi-a făcut studiile liceale. Şi cum nimic nu este întâmplător celor care au acel fatidic 7, ca dată a zilei de naştere, a coincis cu jubileul a 100 de ani de la înfiinţarea liceului. Am fost inspirată, pentru că directoarea mi-a trimis o scrisoare de mulţumire şi, astfel, am aflat cele de mai sus. O altă coincidenţă: mă aflam la Köln, la sora mea Georgeta, când mi-a apărut în faţă cartea aceasta, de care încercasem să uit, într-un fel. Coperta cărţii, pe care o reproduc aici, alături de comentariul autorului, avea să-mi arate acel 18 septembrie (1996) - data terminării cărţii. Numai că 18 septembrie 2011 era şi data întoarcerii mele în România. Mărturisesc: sunt o persoană superstiţioasă şi am ezitat dacă să o iau cu mine sau nu. A învins bunul simţ cu care m-a înzestrat Dumnezeu. Am luat-o cu mine în zborul de întoarcere acasă, încrezându-mă, încă o dată, în steaua mea norocoasă. Şi, iată dovada!

Cea de a doua carte, pe care nu am vrut s-o citesc tot din acelaşi motiv: marea tristeţe pe care am avut-o ani de zile după ce l-am pierdut pe el. Am început s-o citesc încă acolo fiind, am citit şi în avion şi încă o citesc.

Prefaţa cărţii aparţine celei care a fost Zoe Dumitrescu-Buşulenga. Din respect pentru marea dispărută, o redau în întregime pe blogul meu. Această carte reprezintă munca de treizeci de ani a exegetului şi care, din prea mult respect şi bun simţ pentru Poet a tot amânat publicarea ei, considerând - pe bună dreptate - că poate fi mereu şi mereu perfectibilă, dacă luăm în calcul, imensa sursă de inspiraţie a acestui neam, începând cu Burebista, Deceneu, Zalmoxe. Autorul cărţii nu-şi permite măcar să fragmenteze poeziile lui Eminescu, prin analize sau alte interpretări literare - nesocotindu-se demn de aceasta - ci le reproduce în întregime. În fine, cine doreşte să comenteze mai mult o poate face numai citindu-i cartea. Nu va avea de pierdut ci, din contră.

___________________________________________

Redăm şi un tabel al cărţilor sale (selectie bibliografică):
Ieşirea din metaforă. Ed. Cartea Românească, 1972;
Eseu despre personalitate. Ed. Albatros, 1972;
Memorial invers. Ed. Sport Turism, 1976;
Confesiuni esenţiale. Ed. Cartea Românească, 1977;
Nostalgia comunicării. Ed. Dacia, 1978;
Conversaţii de bunăvoinţă. Ed.Albatros,1980;
Sociologie şi bioestetică. Ed. Eminescu, 1987.
Repere pentru o sociofenomenologie a valorii literare. Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1989.
În colaborare: 
Literatura română în lume. Ed. Meridiane, 1969;
Sinteze de literatură română (I şi II). Ed. Didactică şi Pedagogică, 1974,1978.
Sub îngrijirea: 
Alexandru Claudian-Senin. Ed. Minerva, 1972;
Robert Escarpit - De la sociologia literaturii la teoria comunicării. Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1980;
Urmuz - Pagini bizare. Ed. Minerva, 1983;
Nichita Stănescu - Frumos ca umbra unei idei. Ed. Albatros, 1985;
Nichita Stănescu - Cărţile Sibiline. Ed. Grai şi Suflet - Cultura Naţională, 1995;
Horia Groza - Poezii, cronici literare, eseuri. Ed. Litera, 1995.
Traduceri (în franceză):
Mircea Dinescu - A votre disposition. Ed. Univers, 1982;
Nichita Stănescu - La leçon sur le cercle. Ed. Minerva, 1988.
Traduceri (în română):
Jean Coutsocheras - Cu aripa şi tridentul. Ed. Univers, 1980;
Eugen Cizek - Secvenţă romană. Ed. Politică, 1986.


Eseu despre moartea viguroasă
Umilul autor al acestor palide epistole către Dumnezeu s-a născut în 1939 la Târgu Neamţ, în toiul unei nopţi ceţoase ce-şi luase deja ochii de la Scorpion, privind cu farmec viclean vectorialitatea matinală a Săgetătorului.
Nu prea departe de aceste ţărâne şi lespezi, ar dori ca, sub poalele Ceahlăului – în Isvorul Alb al copilăriei sale, unde Mama şi-a adus copiii, spre isvoarele copilăriei ei, mai la adăpost de schijele şi gloanţele războiului, sub ochiul nevăzut, dar vigil, al lui Zalmoxe – să-i fie zvânturată cenuşa dintr-un avion… sanitar. Nu, mai degrabă, dacă se poate, cu roţi de bicicletă, cum le gândise Aurel Vlaicu. Aşa şi… Atât.
Constantin Crişan
(18 septembrie 1996)     

_________________________________________________

Cuvânt despre Constantin Crişan
Mărturisesc că m-am apropiat cu emoţie şi cu oarecare sfială de aceste pagini postume ale lui Constantin Crişan, mult regretatul nostru coleg care, de bună seamă, şi le-ar fi dorit publicate în cursul vieţii. N-am ştiut niciodată de preocupările sale întru ale eminescologiei, învederat fiindu-mi, cu precădere, interesul său pentru estetică, antropologie culturală, literatură franceză, traduceri şi alte câmpuri ale activităţii scriitoriceşti.
Cu atât mai mare mi-a fost uimirea când am văzut pe ultima pagină datarea: 1959-1989. Treizeci de ani deci (şi ce ani!), consacraţi unei cercetări de benedictin în oceanul gândirii şi creaţiei eminesciene, cercetare începută, probabil, cam din vremea studenţiei sau curând după aceea!
Lectura, însă, mi-a dezvăluit o stranie mutaţie în însuşi miezul lucrării. Cercetarea de istorie literară, precum şi exegeza textului care-i părea lui Constantin centrul exponenţial al operei eminesciene, anume Rugăciunea unui dac, s-au topit intr-un eseu pasionat. Fuziunea s-a petrecut la temperaturile înalte ale unei convingeri de nezdruncinat afirmate, nu odată, şi nu odată chiar polemic, în ritmurile sincopate ale discursului critic. Intelectualul acesta generos, cu ochi buni, de copil delicat, a intrat, pentru o dată, într-o ipostază pe care nu i-am fi bănuit-o nicicând, aceea a rebelului. O dramatică tentativă de identificare, venind de dincolo de pragul raţional al fiinţei, se desluşeşte în rândurile tumultuoase ale demonstraţiei.
Recunoscând, fireşte, sursele Imnurilor vedice din Rugăciunea unui dac, Constantin Crişan schimbă totuşi direcţia spirituală a inspiraţiei poetului dinspre India spre antica patrie a fidelilor lui Zamolxis. Şi analiza poemului se încarcă prin digresiuni, paranteze, extrapolări nenumărate, cu o acumulare enormă de argumente aduse în slujba temerarei teze susţinută cu o persuasivă vehemenţă. Se compară cosmogonii, se pun întrebări despre natura zeului "cărui plecăm a noastre inemi", despre viaţă şi moarte, despre iluzie şi realitate. Toate interogările legate de poem sunt raportate la întregul operei eminesciene.
Creaţia lirică, epică, dramatică, Memento mori, Sarmis, Gemenii şi tot tezaurul dacic coagulează în jurul Rugăciunii… în scopul creării unui scenariu coerent şi credibil viziunii propuse de autorul eseului şi care culminează cu impercaţia, cu blestemul din finalul poemului. Pe acest punct se situează discuţia aprigă despre religiozitatea lui Eminescu, a geniului răzvrătit nu numai la nivelul umanului, al socialului, ci în absolut. Conştiinţa demiurgică a creatorului genial l-a împins la o independenţă absolută a gândirii, a cărei condiţie era tăgada, tăgada cosmică, escatologic extinsă şi permeând întreaga operă a poetului (după opinia lui Constantin Crişan, cu care nu pot fi întru totul de acord, cel puţin din pricina reconcilierii din Luceafărul şi cererii sfâşietoare din sonetul postum Răsai asupra mea, lumină lină…).
Sigur că, pe de o parte, cupa suferinţei băută de poet până la fund în existenţa sa nefericită, iar pe de alta, ceea ce am numit o dată psiché-ul său divizat, au dat naştere lucifericei tăgade din Rugăciunea unui dac, ca şi disperării existenţiale din postuma Bolnav în al meu suflet… De aceea Dacul întruchipează, în mod esenţial, unirea dintre rebeliune şi tăgadă într-o explozie de deznădejde fără ieşire, poemul marcând într-adevăr apexul ipostazei răzvrătite şi tăgăduitoare din gândirea şi creaţia lui Eminescu, dar nu al întregii opere.
Şi opţiunea sufletului rafinat care a fost Constantin Crişan pentru acest poem complex în semnificaţii de profunzime, dar neatingând perfecţiunea estetică a poemelor seninătăţii stoice ori resemnate eminesciene, poate părea stranie. Dar făcând din arsenalul său de date de istorie şi critică literară, strânse într-un lung şi pasionat travaliu, o pledoarie impetuoasă în favoarea Dacului, a rebelului împotriva "ordinei ce-i scrisă" în însăşi ordinea cosmică, autorul eseului trădează adeziunea sa, ba chiar, poate, identificarea, cum am mai spus cu drama existenţială a personajului. Să fi fost oare, la începutul lucrării, în anii săi de tinereţe, efectul unei fronde juvenile, la care s-au adăugat în acei ani amari suferinţele unei istorii ieşite din matcă? Sau să fi fost o ontică solidaritate venind din latura de răzvrătire şi negaţie a fiinţei noastre celei mai profunde?
Oricum ar fi, ardentul eseu a lui Constantin Crişan, spus cu o elegantă şi impetuoasă elocvenţă, într-o rotundă unitate, se constituie într-o mărturie dramatică şi convingătoare a condiţiei umane a Intelectualului.

iulie 1997
Acad. Zoe Dumitrescu-Buşulenga

___________________________________________________


Deşi ecourile stârnite de opera literară a fratelui meu, Constantin Crişan, nu au fost nici pe departe pe măsura contribuiţiei sale "în variate domenii ale culturii" (ca să citez doar din articolul care îi este dedicat de Ilie Radu-Nandra în Dicţionarul scriitorilor români - Ed. Fundaţiei Culturale Române, p.732), redau totuşi o săracă listă ale acestora, precum şi paginile (în facsimil) din revista "Caiete critice - Nr.10/2006" dedicate comemorării a 10 ani de la dispariţia sa (unde se regăseşte şi poza în care Constantin este imortalizat alături de C. Noica, la Păltiniş):
Doina Uricaru - în "Luceafărul", 1977;
M. Coman - în "Luceafărul", 1978;
M. Scarlat - în "România literară", 1978;
Elena Tacciu - în "Steaua", 1978;
Al. Dobrescu - în "Foiletoane", 1982;
Dinu Flămînd - în "Viaţa studenţească, 1985   
T. Tihan - în "Steaua", 1978; 

    



Să-i fie somnul lin şi amintirile noastre aproape...
___________________________________________________