M-am întrebat şi mă întreb mereu de ce rostirea unui gând ne poate marca pentru toată viaţa, după cum nerostirea lui ne poate agresa conştiinţa, mereu, mereu...
De ce nu ne grăbim când clipa o cere şi de ce ne grăbim când este imperios necesar?
De ce m-am grăbit în acest sfârşit de septembrie al anului 1970, când primarul comunei Hotarele, un ţăran de baştină, mi-a spus: "Doamnă ingineră, (se vorbea şi atunci cu doamnă - şi era superb) vă prezint pe tovarăşul prim-secretar al C.C al U.T.C., deputatul nostru, un om foarte cumsecade". Am dat mâna:
-- Cu ce vă pot fi de folos?
-- Cu definierea momentului.
-- Mai întâi, viaţa.
-- Plecaţi?
-- Da. Pentru că faptele nu acoperă vorbele, care sunt goale.
-- Se trăieşte-n minciună?
-- Da. Priviţi în ochii oamenilor. Sunt trişti şi întrebători, ca şi ai dumneavoastră. E primul semn al omului care îmbătrâneşte fără să se ştie care este capătul drumului.
-- Capătul drumului?
-- Credem că urcăm câte o treaptă, dar de fapt coborâm. Feciorii satului au plecat şi continuă să plece. Pleacă bărbaţii în toată puterea fiindcă nu se respectă ceea ce se promite. (Minciuna stă cu cineva la masă.)
-- Şi, totuşi, vom ajunge pe pământ.
Am oftat, a oftat, l-am privit şi în acea privire jucăuşă, dureros de inteligentă şi plină de înţelegere pentru toţi şi pentru toate, am descoperit o licărire de speranţă iscoditoare, dar care nu m-a putut opri să rămân în satul în care lucrasem 11 ani (de la absolvire). Hotărârea era luată.
Abia în autobuzul de Bucureşti m-am întrebat, iar întrebarea a devenit obsedantă: ce voia să spună licărul de speranţă din privirile acestui bărbat? Că ne vom elibera de minciună? Când? Dar zâmbetul acela ce se dorea vesel şi era totuşi trist, parcă mai mult melancolic şi transmitea o notă de optimism?
Ca fiică de ţăran dintr-un sat răzeşit de însuşi marele Domn al Moldovei, ca bună româncă trebuia să fiu mai ospitalieră: poate omul era obosit şi flămând. De ce atâtea întrebări care mă chinuiau în rata de Bucureşti?
*
Decembrie 1989... Bucureşti... Revoluţia. Primeam răspuns, în sfârşit, la întrebarea ce o citisem în priviri de la omul care anunţa NAŢIUNII sfârşitul calvarului şi revenirea pe pământ, pământul care ne hrăneşte pe toţi, şi buni şi răi.
În aceeaşi noapte, noaptea revoluţiei, ne-a întrebat dacă suntem de acord să se numere şi el printre cei care au pus stavilă calvarului. Da! Din toată inima. Acesta a fost răspunsul firesc.
Pământul acesta ne poate hrăni pe toţi - şi buni şi răi - cu o condiţie: să respectăm regula vieţii, adevărul vieţii să triumfe asupra minciunii. Această condiţie a fost respectată pas cu pas, deşi nu au lipsit ereticii, necredincioşii, care puţini fiind, ne-au întinat speranţele şi certitudinile.
Şi, acum, fără să mă gândesc, cu liniştea-n suflet, dată de certitudinea prezentului şi viitorului, vă întreb: De ce aţi vrut să-mi furaţi această superbă primăvară, tocmai când esenţa profesiunii mele de agronom a devenit mărturie concretă prin ceea ce punem toţi astăzi pe masă? De ce au trebuit să fie întinate locurile mele de reculegere, unde am fost prezentă încă din ziua de 21 decembrie, cu fapta - şi unde era normal să fiu? De ce mi-a fost răstignit Eminescu? Era vecinul meu.
De ce noi, cei mulţi, care am trăit atâtea primăveri triste am avut mai multă înţelepciune şi răbdare?
Să întindem mâinile, unii spre alţii, rădăcinile sunt mai adânci decât credeam. Fără ele frunzele se ofilesc, iar florile rămân sterile. Să coborâm din sfere şi să ne aşezăm pe ramurile acestui imens arbore al vieţii: el are forţă să ne suporte şi să ne sprijine pentru aspiraţiile noastre la noi cote de valori.
Dacă Domnul Eminescu vă iartă, dacă Domnul Dumnezeul nostru, al tuturor, vă iartă, atunci vă iert şi eu, deşi aţi atentat la una dintre cele mai adevărate primăveri ale vieţii mele.
(Fragment de Jurnal)
Magdalena Crişan Pereverza - Irina, Editura Vinea, Bucureşti, 1996
(Florin Lazăr, în: "Steaua" nr.7/1997, p.56)
Jurnal sau confesiune, note ce transfigurează un destin, cartea "Irinei" dezvăluie o fiinţă mereu în luptă cu vitregiile vieţii, cu non-sensul unui timp ce i-a marcat atât copilăria (războiul) cât şi adolescenţa şi maturitatea (comunismul).
Cel dintâi capitol este consacrat "tristei copilării" cum însăşi şi-o definea autoarea, claselor primare şi anilor de liceu. O lume bântuită de frig şi foame, de spaimele războiului se derulează ameţitor în ochii fetiţei care începe de acum să ştie sensul lui: A FI! "Nu simţeam nici foame, nici sete. Toate simţurile erau concentrate într-un singur gând: Trăiam şi asta însemna totul." (p.19)
Trecerea dintr-o "etapă a vieţii" (adolescenţa) în alta mai dulce mai frământată, dar şi mai scurtă (tinereţea) alcătuieşte cea de a doua secvenţă a volumului. Emoţiile examenelor, primele cunoştinţe făcute printre studenţi evocă, pe de o parte instaurarea regimului "dosarelor nesănătoase" care atrăgea după sine exmatricularea, dar şi poezia unui suflet tânăr ce se deschidea lumii.
Partea a treia transfigurează asumarea destinului, întâlnire directă cu viaţa: "Viaţa cere o confirmare directă: fără ocoliri, fără fofilări, cu implicare conştientă". (p.110)
Naşterea "minunii cu ochi albaştri" constituie debutul celui de-al patrulea capitol. O societate construită pe nişte legi aberante, ceapeuri, şedinţe de partid, trec prin tirul ironic al scriitoarei.
Ultima "carte", a cincea, e marcată de momentul '89 văzut din trei perspective. Unul e cel al momentului premergător Revoluţiei când cuvintele de ordine erau: sistematizare, urbanizare a satelor. Apoi e visul horei şi al biciuirii oamenilor ca mai apoi torentul de nestăvilit al zilelor de decembrie '89 să nască în sufletul irinei o stare de rugăciune continuă, un plâns al unei fericiri nebănuite.
Alter-ego, personaj menit să relateze "ceea ce a fost", Irina îşi păstrează o seninătate care îi dă dreptul să spere, să existe în continuare. Cartea este din acest unghi, o spovedanie a unui eu care a cunoscut toate perplexităţiile lumii.
Regăsirea locului
(A. I. Brumaru, în: "Foaie pentru Minte, Inimă şi Literatură - Gazeta de Transilvania" nr.2125/1997, p.1)
Irina (Editura "Vinea", Bucureşti, 1996) romanul de debut al Magdalenei Crişan Pereverza (sora regretatului cărturar Constantin Crişan, eminent critic şi eseist, a scriitoarelor Felicia Marinca şi Georgeta Crişan, a latinistei Maria Crişan, o familie sub ursita bună), poate fi (trecând peste minima îndoială a prefaţatorului N. Ţone) o scriere pe deplin autobiografică, dimensiunea ficţională, literaritatea provenid însă din calitatea premeditat beletristică a scriiturii, din narativismul indiferent, în chip obligatoriu, la temporalitate, la datarea aparentă de tip jurnalier: de regulă, însuşirile literatorului autentic.
tehnica este fragmentaristă, întâlnim aici îndemnul şi constrângerile memoriei, dar epicul se reface neopintit într-o albie largă, adunătoare de toate apele laterale. Începută la vreme de război, povestirea eroinei se desfăşoară ca un bildungsroman: copilăria e împărţită între îngrijorare şi serenitate, sunt prezentate moartea, rezistenţa - tăcută şi îndârjită - la urgie, incidentul puberal şi mijirea chemărilor erotice au candoarea medeleniană a traiului rustican, maturizarea e grăbită de îndesarea de evenimente , se ivesc primejduitor semnele colonizării bolşevice. Persoanele sunt, aproape peste tot, memorabile - de la tânăra Victoria ucisă în bombardament la mătuşa Ioana - întâmplările impresionează nu atât prin dinamica intrinsecă dar prin reflectarea lor în memoria afectivă a protagonistei. O pagină remarcabilă e, în prima parte a romanului, intrarea Irinei în spaţiul tăinuit al casei - podul - o altă cameră Sambo din amintirile lui M. Eliade, deschidere spre miraculos şi sacru, înfiorarea la eternul din lucruri. Aidoma visele, consemnate ca probe iniţiatice: o stradă dreaptă, închisă de o poartă peste pragul căreia aşteaptă paradisul - un paradis însă al cărţii, pentru că Irina, aşezată pe o bancă din mirobolanta grădină va citi dintr-un greu ceaslov: "Nu ştiu ce citeam. Nu mi-am amintit niciodată ce citeam, dar curios, acest lucru nu mi-a stârnit vreo nemulţumire, cum s-ar fi întâmplat în alte situaţii. Citeam şi eram fericită că puteam citi acolo..."
Acolo - adică locul fiinţei, mereu pierdut, care mereu revine, îl regăsim, cum e încredinţată autoarea, cu literatura. Cele mai izbutite pagini, însă acum în ordinea observaţiei realiste, din roman, mi se par cele rezervate dezvăluirilor din "obsedantul deceniu" din "epoca de aur" - dezvăluiri ce au făcut cu neputinţă tipărirea înainte de 1989 a cărţii. Excesul de anecdotică, probabil inevitabil, nu desfigurează prin trivialitate, îngroaşă însă coloristic o neruşinată realitate politică. Un exemplu. Brigadierul Tudor înjură de mamă şi de soare în faţa tovarăşei agronom. Întrebat de motivul nădufului, acesta răspunde, cumva moromeţian că "poezia aia cu S.M.T.-ul (o ştiţi şi dumneavoastră) nu mai e valabilă ca în primul an de colectiv"; pentru că acum mor porcii de frig, paiele de aşternut fiind îndreptate către fabrica de celuloză. Apoi Tudor recită poezia ("I-auzi, i-auzi brâul / Semeteul ne ia grâul, / Colectiva paiele, / Noi p... şi c...") şi comentează: "Deci, colectiva nu mai ia paiele, sau ia, dar ia <atât cât să nu-i ajungă>. Şi aici noi am greşit: nu trebuia să raportăm câte paie avem." Astfel de momente, destul de multe, sunt necesare pentru demonstrarea carenţelor comunizării în satul românesc, spargerea sistemului fiind de altminteri arătată, totuşi nu fără ironie de către scriitoare prin "Murphologie". "Dacă un sistem este conceput să meargă prost, atunci cu siguranţă că va merge prost." Altfel spus, anulând proprietatea individuală, anulezi omul, căci numai el e supus principiului ordonator al lui "a avea", pe cel al lui "a fi" îl au şi necuvântătoarele. Noroc însă cu umorul românului, acesta a îngăduit nepierderea sa, ne încredinţează Magdalena Crişan Pereverza. Iată ţăranul moţăind la căminul cultural în timp ce pe scenă şcolarul recita sârguincios "Puti k komunizmu" (drumul spre comunism). Şi acela trezindu-ne la vreme: "Ce zice, bă, pute comunismul?"
Talentul narativ şi, cum spuneam, tehnica detalierii (mai puţin romanţiozitatea din unele capitole), umorul, dezinvoltura, abilitatea portretistică fac din Margareta Crişan Pereverza un autor vrednic de atenţia cititorilor şi a criticii.
În numele nostalgiei
(Carmen Neamţu, "Contemporanul" 1997, p.4-5)
Cartea de debut a Magdalenei Crişan Pereverza Irina (Ed. "Vinea", Bucureşti, 1996) ar putea avea drept motto sintagma personajului principal: "Blestemat să fii, tu Kronos!".Timpul "trăirilor" personajelor nu mai are răbdare. De aceea pentru a fi măsurat / stăpânit / înţeles, el trebuie să fie obiectivat prin mărturisire. Eroina trăieşte în numele nostalgiilor sale: "Am nostalgia anilor din tinereţea mea, poate cei mai frumoşi şi mai tineri. Cine nu-i nostalgic după tinereţea lui, îl trimit undeva, să ştii." Ea retrăieşte / rememorează / reactualizează / reînvie timpuri şi locuri: "Sfântă inocenţă, sfântă copilărie, sfântă tinereţe, unde-mi sunteţi? Cât de mult vă asemănaţi între voi: frumoase şi unice; unice şi frumoase. De ce atât de repede v-aţi dus? De ce? De ce?” Cartea urmăreşte povestea Irinei (alter-egoul autoarei), transmutările familiei din "Dulcea Bucovină" în plin război, imaginea idilică a copilăriei printre bărbaţi "înalţi ca brazii şi femei rumene şi deschise spre zâmbet", anii liceului ("cu foarte, foarte multe privaţiuni şi restricţii de tot felul. Cu multă revoltă adunată în suflet, căreia nu i-a putut da curs niciodată") şi studenţiei la Institutul Agronomic din Bucureşti, prima dragoste, primul ideal, prima "revelaţie".
Magdalena Crişan Pereverza caută răspunsuri, iscodeşte, se întreabă. Ea vrea să ştie şi să înţeleagă: "De ce am plecat din Bucovina" / "Doamne, cum ai putut face aceasta?" / "De ce a murit tata?". Autoarea imortalizează mai degrabă reacţii / atitudini / figuri de protagonişti ai unei piese cu final cunoscut / disperat şi mai puţin se opreşte, din păcate, asupra analizei cauzelor regimului aflat în discuţie: "Mă frământ când văd că lucrurile nu merg cum ar trebui. Şi cum ar trebui să meargă, Costică, după tine? Păi, doamnă ingineră, cum? Aşa cum ni s-a spus la început. Că are să fie bine, că are să se dreagă... Da’ de unde! Minciuni". Cauzele trebuie analizate cu ochiul minţii, lucid. Dar eroina e o sufletistă şi preferă să persiste în evocări melancolice: "Cine poate uita prima tinereţe? Când am mai râs ca atunci? Când am mai zburdat ca atunci, fără griji? Nu simţeam foamea, deşi iubeam toate bunătăţile. Nu simţeam frigul, deşi paltonul sau lodenul erau bine subţiate, iar pantofii scâlciaţi (…) Nimic nu va fi ca atunci." Fatum şi noroc sunt coordonatele ce marchează tranşant existenţele: "În viaţă nu se împlineşte tot ce doreşti. Depinde de... noroc. Şi nu numai de noroc! Se poate spune că norocul şi-l face omul. Aş dori şi eu să ştiu cum".
Fluxul continuu al memoriei creează iluzia că poţi opri trecerea timpului prin recapitulări de viaţă deja trăită. Magdalena Crişan Pereverza se lansează în feedback-uri mnezice, stop-cadruri în imediat / clipă, cromatizări ale atmosferei. Însă evocările nu sunt niciodată triste până la capăt. Crâmpeie luminoase se suprapun peste amintiri dureroase, incomode. Autoarea simte nevoia unor clarificări. Ea revine, astfel asupra episoadelor din viaţa sa, analizându-le la rece, decantându-le, punând deoparte entuziasmul începuturilor. Realitate sau ficţiune? Oricum, Magdalena Crişan Pereverza simte nevoia marcării sintagmelor de final: "Asta-i" - e cuvântul (concluzie!) aproape obsesiv al digresiunilor autoarei.
Automatismele gândirii de dinainte de '89, bilanţurile C.A.P.-iste / antirabice / lucrative, greşelile şi ignoranţa populează lumea închisă în sine, înstrăinată a romanului: "E uşor sa greşeşti, dacă ignori ceea ce ştiu şi alţii, pe care ar trebui să-i ai alături de tine tocmai ca să nu greşeşti. Dar ce s-o mai molfăi atâta! Dintr-o ignoranţă criminală, în mai puţin de trei zile, la ceapeul vecin au murit 150 de cai (…) Bieţii cai! Cine să-i mai stimeze? Erau căzuţi în dizgraţie. Nu-i vorba de o dizgraţie divină. Dumnezeu a vrut să îndrepte greşeala aceasta cu caii... ci de o ignoranţă "divină": ignoranţa omului. Şi când te gândeşti că nu mor caii când vor câinii… Dar ce, câinii au avut o soartă mai bună? Nicidecum!" Magdalena Crişan Pereverza derulează astfel de evenimente sociale pentru a-şi selecta mai uşor - privind retrospectiv - clipele de fericire: "Iţi mulţumesc, Doamne, că am avut bucurii şi în vremurile despre care am scris mai sus".
Copilăria poartă imaginea luminoasă a mătuşii şi a bunicii. Chipul bunicii loana, aşa cum apare în amintirea Irinei, îi prilejuieşte eroinei momente de redefinire a propriei sale vieţi: "Totdeauna, în viaţă, pierdem câte ceva: o ocazie, un tren, un avion, iar întrebările rămân fără răspuns. Aşa pierdem totul până ne pierdem şi noi (…). Înţelepciunea vine cu vârsta, se spune, iar eu mă întreb ce nevoie o să am de înţelepciune când sufletul şi inima or să-mi fie reci!" Predilecţia pentru mamă / mătuşă / bunică e semnul unei stări psihologice involutive şi se află în opoziţie cu principiul Animus, constând în predominanţa arhetipului tatălui, ca întruchipare a conţinutului raţional şi a voinţei.
Autoarea prezintă (cu tristeţe) atmosfera satului românesc "tot mai trist, tot mai pustiu. Sărbătorile nu se mai ţineau. Erau uitate, oamenii fiind acaparaţi de alte griji. Bisericile erau goale, fiindcă între timp rămăsesem şi fără preot..." Pe acest fundal în decrepitudine, Magdalena Crişan Pereverza alege să-şi salveze / uşureze sufletul lăsându-se în fluidul amintirii: "Sufletul meu e bolnav fără leac. Şi oricât îmi fac curaj, e zadarnic: ţăranii pleacă în masă din sat. Pleacă oamenii gospodari, oamenii pe care îi ştiam în toată firea, nu numai tinerii. Locurile se pârjolesc, viile se părăginesc, Sectorul zootehnic - mândria noastră - e pe ducă, Lunca Argeşului, locul meu de respiraţie sufletească s-a mlăştinit", În ciuda dezamăgirilor / frustrărilor / degringoladei ce nu mai putea fi oprită - personajele încearcă să-şi menţină intact sufletul. Sufletul este ceva în noi care nu poate exista în afară. Irina rămâne dincolo de ezitările criticiste între roman / autobiografie / jurnal - cartea despre păstrarea intactă a speranţei, în ciuda "lehamitei" / "direcţiei nefaste" generale. Cu trecerea timpului, amintirile devin tot mai sâcâitoare şi tot mai dragi: Iar Irina devine cartea Mnemosinei - singura muză care ne ajută să ne păstrăm atât de vii şi intacte amintirile. Proza de acest tip este o dovadă că şi operele literare apărute târziu (uneori prea târziu) îşi găsesc un locşor al lor.
* *
"Penumbe"
(Gia Frasin, Revista "Atlas" nr.61/2007, p.30)
"0 după-amiază de sfârşit de ianuarie, acel soare uşor eclipsat, cu ... încă strălucirea zăpezii, cu boarea, din aer şi cu tot ce mal avea Ziua de atunci, creau o penumbră sublima! Acum ştiu: penumbra a fost cea care m-a acaparat..."
Cartea Magdalenei Crişan Pereverza începe cu un vis... "Un vis ce nu se va împlini!" ca-n "Întrebare şi Răspuns" de Lucian Blaga. Şi totuşi, visul Magdalenei Crişan-Pereverza s-a împlinit şi visul a devenit o carte şi cartea o realitate: o carte pe care o citeşti cu respiraţia reţinută şi o "realitate" pe care cu plăcere ţi-ai fi dorit să o trăieşti tu însuţi… cu mici excepţii.
Cine nu-şi doreşte o mamă ca Tincuţa - "OM RARISIM", scris precum sufletul ei mare, scris cu majuscule. Cartea, aproape autobiografică, deapănă, prin chiar gura Tincuţei, viaţa ei şi a dedublatei Irina-Lidia, fiică - prietenă a Tincuţei. Cartea este, dacă vreţi, un poem în proză, un imn închinat unei femei care n-a avut niciodată o altă iubire decât iubirea pentru copii - simbol al ancestralului sacrificiu-autosacrificiu suprem - şi care nu aşteaptă recunoaşterea contemporanilor şi nici o reabilitare postumă a gesturilor ei sacerdotale. Focalizând fascicolul narativ pe figura mamei - Magdalena Crişan-Pereverza fuge de inutile figuri de stil, prozatoarea dorindu-se "involuntar" o anticalofilă.
Puritatea stilistică este o expresie a purităţii sufletului şi a sentimentelor ei, fie de iubire, fie de compasiune, Schopenhauer afirmă că adevărata iubire este milă, o viziune şi dostoievskiană. Mila umanizează şi ajută. Iulia, un personaj coborât parcă din cărţile lui Dostoievski.
Dintr-un anumit instinct de pudoare, Magdalena Crişan-Pereverza nu face analize, ci printr-o puritate a gândirii şi simţirii creează tipuri, caractere care, uneori, într-un anumit context politic (ceea ce nu era de neglijat în epoca celor cincizeci de ani de teroare comunistă), acţionează conform aderenţei lor morale - era foarte greu să fi aşteptat de la cineva un gest de etică, un gest de umanitate rară să te fi întrebat… oare ce va veni acum pentru el, pentru mine?
Naraţiunea este plană, cu nişte uşoare discontinuităţi, trecute mai ales pe seama evenimentelor politice cu adânci repercusiuni în relaţia individ-individ, individ-societate. Tincuţa, o Vitoria Lipan, cum însăşi autoarea o numeşte, işi duce viaţa parcă într-un cerc închis, de unde nu are scăpare şi timp, chiar dacă ascuţimea minţii şi sensibilitatea sufletului i-ar cere - nici pentru finalităţi îndepărtate ale universului, nici pentru simboluri şi nici pentru problema morţii cosmice.
Originalitatea înseamnă de multe ori platitudine. Claritatea şi bunul simţ al autoarei vizavi de tipurile umane din carte o feresc de acel stil preţios (livresc), asemuindu-se, din acest punct de vedere, cu Creangă, Rabelais sau Anatole France. Autoarea cărţii stăpâneşte un mecanism erudit al povestirii, obiectiv, cu puterea de a crea tipuri vii, chiar dacă în individual căutăm universalul, cum ar spune George Călinescu.
Cartea Magdalenei Crişan Pereverza - o carte ce dă expresie maturităţii ei social-politice şi estetice. 0 carte care te răscoleşte prin faptele povestite şi care te odihneşte prin stil şi candoarea povestirii. 0 carte închinată unei mame-erou, ce nu are deloc mai puţine merite decât Fatima din Lourdes, Padre Pio din Pietrelcina, Beata Gaetana Sterni din Vicenza - o carte închinată mamei-zeitate care, asemenea lui Zalmolxe, a intrat în mitologie, care, ca un titan, s-a frânt puţin, dar nu s-a îndoit niciodată.
Autoarea, Magdalena Crişan-Pereverza este un prozator sensibil, de al cărui talent nu se mai poate îndoi nimeni.
O carte bună, este cea completată de cititor, iar eu o completez cu un elogiu în plus adus Tincuţei, pe care am început, parcă, să o iubesc şi eu, dintr-un fel de spirit de solidaritate cu toate mamele de pe mapamond şi, cine ştie…
În loc de postfaţă la Penumbre
(N. Georgescu)
Biografia "mamei Tincuţa" curge liniştit împotriva anilor reci sau fierbinţi, cu destulă indiferenţă faţă de geopolitică, preocupată mai mult de relaţiile stricte de familie cu deveniri individuale semnificative, cu evenimente ce ţin de o mitologie a familiei, a grupului, a neamului ca cerc de rude. Copil fiind, Tincuţa este trimisă împreună cu sora ei în munte, la ciobanul lor, pentru a-i duce de mâncare, acesta mulţumeşte şi le roagă pe fete să aibă grijă de oi câteva zile că el se duce să se însoare, cele două rămân la stână, vremea se înrăutăţeşte brusc iar fata cea mare se întoarce acasă să aiba grija gospodăriei lăsând-o pe eroina noastră singură păstoriţă. Câteva săptămâni ea îngrijeşte de turma de oi, adică le hrăneşte, mulge laptele, face brânza etc. – până ce, într-un târziu, ciobanul vine, mulţumeşte frumos fetei că i-a ţinut locul până a făcut el nunta, iar ea poate, în fine, să se întoarcă acasă. Când s-a petrecut această "poveste", înainte sau după primul război, unde anume, în Bucovina sau în Ardeal, câte oi avea fata, care erau stânele de prin aceiaşi munţi - toate aceste întrebări, şi multe altele la fel care ar însemna ancorarea în realitate, nu se pun. Povestea ca atare a rămas în neam, Tincuţa o spune pe rând tuturor copiilor şi nepoţilor şi întâmplarea defineşte o stare de lucruri şi o psihologie specială. Este, mai întâi, vorba de obligaţia, necesitatea de a îngriji animalele, ţăranul - român şi nu numai; din Moldova ori din Bucovina şi nu numai - are totdeauna mai întâi grija animalelor sale şi apoi grija alor săi şi a sa însuşi. Fata înţelege acest adevăr ca pe o fatalitate, ea este obligată, constrânsă, să vadă de oi pentru că se nimereşte să fie singurul suflet de om între ele, nu poate concepe ideea de abandon, de fugă acasă, pentru simplul motiv că "acasă" este între aceste fiinţe. Vreau să spun că nu din scrupule morale stă ea la stână, că nu-i poartă, apoi, pică ciobanului care a plecat ori sorei mai mari care a plecat şi ea (dimpotrivă, înţelege că şi el, şi ea aveau motive serioase să plece) - ci pur şi simplu trăieşte această necesitate în mod natural, cum ar respira ori cum ar mânca, şi o repovesteşte oarecum ca pe un lucru miraculos, oricum ca pe o întâmplare cu totul şi cu totul ieşită din comun. În altă împrejurare, trebuind să treacă în graba mare muntele dintre cele două provincii româneşti pentru a scăpa cu viaţă, Tincuţa – acum, mamă de mai mulţi copii - înhamă calul la căruţă şi înainte de a porni stă de vorbă cu el ca cu un om. Îi explică şi-l roagă să poarte povara pe drumurile grele. Îi dă chiar o bucăţică de zahăr ca să-l "convingă". La fel: nu interesează de cine fuge familia. În ce război, de unde şi încotro - această trecere la vreme de iarnă peste un munte s-a fixat ca poveste în conştiinţa Tincuţei - şi ea o repovesteşte copiilor ori nepoţilor. Ai spune chiar că acest anti-istorism al autoarei este întrucâtva pedagogic, oricum este provocator; citeşti cartea tocmai pentru a o confrunta cu istoria, pentru a o întregi cu ceea ce ştii.
Astfel, romanul d-nei Magdalena Crişan Pereverza are o "cheie de lectură" care se constituie din aceste "penumbre", adică din aşternerile ulterioare peste ceea ce este o dată aşternut, din suprapunerile a ceva peste ceva. Ceea ce se adaugă, ceea ce se suprapune - este preponderent poveste, mit, substanţa omenească aplicată peste grundul istoriei. Această Tincuţa care vine ea însăşi din amintire şi, la un moment dat, chiar din lumea umbrelor ca să-şi povestească viaţa este, apoi, şi un model de viaţă pentru urmaşii ei. Una dintre nepoate, Lidia, devine la un moment dat eroina în partea a doua a cărţii - şi îşi ordonează viaţa după experienţa Tincuţei. Mai bine zis, lucrurile se ordonează în aşa fel în jurul ei încât, ca şi mătuşa Tincuţa, nu are parte de o familie întreagă. De fapt, majoritatea personajelor din roman sunt părţi de familie, uniunile conjugale nu sunt la ele acasă între urmaşele Tincuţei care n-a avut întemeiere normală, firească a familiei (a fugit de acasă după ce viitorul ei soţ l-a ameninţat cu moartea pe tatăl ei, a rămas apoi văduvă la jumătatea vieţii etc.). Nu este neapărat un blestem acesta, dar este o linie de destin. Iar personajele par conştiente de această "necesitate" - ca de necesitatea unei compensaţii, ca şi cum nedreptatea bătrână (eroina romanului îi zice "greşeala bătrână") se cere îndreptată continuu la urmaşi.
D-na Magdalena Crişan Pereverza este foarte apropiată de străvechea mentalitate a hybrisului din tragedia greacă. Am observat, cu diverse alte ocazii, că teoria hybrisului se regăseşte şi în mentalitatea populară, mai ales în proverbe şi într-o lume clădită după proverbe cum este lumea ţărănească în general. Se poate vorbi, în acest sens, de un "clasicism ţărănesc", adică de o normalizare a vieţii, de un buchet de reguli şi norme aplicate cu stricteţe. Aşa cum costumul popular (ţărănesc) este aproape canonic, aşa cum înfăţişarea casei, curţii, gardurilor este la fel - şi modul de viaţă se supune unor reguli stricte. În literatura noastră acest fenomen a fost studiat mai ales de către nordici, anume de către bucovineni. Profesorul Dim Păcurariu a scris de mai multe ori despre clasicism ca model antropologic, iar romanele lui Stelian Gruia ori Alexei Rudeanu, bucovineni şi dânşii (iar Stelian Gruia, un strălucit clasicist şi profesor de limba ucraineană, dispărut prematur şi tot ca ilustrare a unui hybris de data aceasta interior însă: a iubit prea mult viaţa) sunt adevărate discursuri despre măsură şi lipsa de măsură a lucrurilor şi fiinţelor. D-na Magdalena Crişan Pereverza se regăseşte în această lume pe care am numit-o generic a bucovinenilor - dar care este lumea clasicismului în general, a normei, a încrederii în destin, a supunerii la întâmplarea necesară, a supuşilor dar nu a învinşilor pentru că niciodată nu este învins, nu este în lanţuri ("vincula"), cel care ştie să se pună dedesubt... sub vremi, sub oameni, chiar sub istorie. Instinctul vital câştigă cu orice preţ.
Scris alert, cultivând o limbă aleasă şi o arhitectură bine studiată sub raportul echilibrului, acest roman în două părţi, partea Tincuţei şi partea Lidiei, se distinge mai ales prin tehnica basoreliefului temporal, prin alternarea planurilor narative, sondând când în lumea bunicilor când în cea a nepoţilor, căutând în ambele zone ceva identic - sau, mai bine zis, încă ceva identic pe lângă destin şi poveste. Acest "ce" în plus este nimic altceva decât iubirea de oameni, oameni care, în cazul particular al rudelor, devin unul-în-celălalt adică îşi trec sufletul unii altora, mai ales dinspre moarte în viaţă dar nu exclusiv, ca pe o mângâiere continuă. El aşteaptă, apoi, romanele viitoare ale Magdalenei Crişan Pereverza, scriitoare ce a răbdat, iată, iar acum îşi scoate operele gata împlinite, evocând, parcă, într-o repetiţie provocatoare mitul Athenei ce s-a născut gata încoifată şi înarmată din capul lui Zeus.
* *
